Trag plapuma peste 2018

Se scurge anul, în zile scurte și nesperat de leneșe. Răsună casa a chiuituri de bebeluș și vâjâie aerul a pu​​mnișori plini, strălucind de salivă. Colțul sufrageriei e pătat de verde brad, ca în fiecare an. Dar bradul, sufrageria și vocile care dansează în jurul copilului nostru nu sunt ale noastre. Iar casa asta nu e tocmai acasă. În orice caz, nu acasă la noi.

Și totuși, e bine. Ne e bine. Răsfoiesc ultimele pagini ale lui 2018 și parcă nu-mi vine să cred că deja trebuie să închid anul.

Dragă 2018, aș vrea să-ți mulțumesc pentru că am fost și pentru cum am fost.

Ne-ai adus ceva ce ne doream și așteptam de mult. Dar ai avut grijă să ne aduci și câte ceva total neașteptat. Ne-ai ținut cu inima la gât, când ne era lumea mai dragă, și ne-ai cazat la terapie intensivă pe nepusă masă.

În ianuarie și în februarie ai fost blând cu noi și ne-ai lăsat să ne tihnească iarna aspră. Încă de la început de an, fără să știm măcar, legănam în scârțâitul pașilor pe zăpadă puiul nostru scump și drag, plămădit în adâncul burții calde care avea să crească mare și rotundă.

În martie și în aprilie ai început să ne trimiți primele săgeți și să ne dai primele dureri. Iar în ziua de Paști, ei bine, ziua de Paști ne va rămâne mereu în amintire ca ziua în care am ajuns cu salvarea la spital. Eu cu burta care începea să prindă contur plimbându-ne pe holul spitalului de urgență dintr-un oraș străin, tati chircit de dureri, pe un pat rece de spital, cu perfuzii și cu vestea că nu e bine…

Mai ne-a adus, după o operație, puțin soare, dar tot am stat cu inima în gât până la recuperare. Iar iunie ne-a găsit făcând ce știm noi mai bine – mica noastră afacere de familie și plimbări lungi.

Burta creștea, ritmul nostru scădea, dar eram împreună și nimic nu mai conta.

Iulie și august au trecut ca o părere, cu planuri pentru un viitor în trei.

Cu multe seriale văzute până târziu în noapte.

Cu mângâiat burta care creștea ca o lună plină, tresărea la lăsarea întunericului și sughița câte o oră sau cât poftea băiețelul care creștea în ea.

Cu visul de a fugi la mare, în fiecare zi, si cu consolarea că vom merge anul care vine.

Și a venit, a venit toamna, să ne acopere inima cu cineva.

Septembrie a fost ultima lună în doi, luna în care eu m-am lăsat cu greu convinsă să mă opresc de tot din lucru. Zilele erau mai lungi, mai reci, mai pline de frământări. Și în ziua aceea, ziua ta, am spus DA unui cadou care avea să ne umbrească multe zile în viitorul apropiat.

Octombrie, 5, s-a născut minunea noastră, după un travaliu de peste 15 ore încheiat cu o cezariană neplanificată. Acasă după 5 zile de spitalizare care au inclus și aniversarea mea de 29, cu boțul de om degrabă urlător și cu depresia postnatală instalată la noi mută, surâzătoare și fardată, accidentul lui tati ne-a pus viața într-o cu totul altă lumină.

Apoi, n-am mai ținut socoteala. Am luat lucrurile așa cum au venit, ne-am setat pe modul adaptare pentru supraviețuire și am luat decizii pentru care unii ne-au criticat. De aici bradul, sufrageria și vocile care dansează în jurul copilului nostru și care nu sunt ale noastre.

***

Mai avem decizii de luat, distanțe de îndurat și emoții de digerat. Pentru toate astea, îi vom mulțumi lui 2019. Pe care îl așteptăm cuminte, cu dorință de sănătate și de ținut aproape unii de alții. Așa să fie!