Povestea scrisului meu

Povestea scrisului meu se trage de pe vremea când încă mai trosneau pietrele de frig iarna, în decembrie, și oamenii mai aveau porci în bătături de tăiat la Ignat. Când bătrânii familiei erau încă în putere, pe la casele lor. Și când în familia mea se făceau pregătiri de plecat la țară.

În forfota acestor pregătiri, două mogâldețe stăteau la o masă care le ajungea până la nas. Cu mai multe foi în față și o călimară de cerneală, aveau sarcina precisă de a le scrie scrisori bunicilor. Scrisori care aveau să fie livrate personal de tata, în vreme ce ele rămâneau acasă cu mama, care se temea să nu crape și fetele de ger, o dată cu pietrele.

Pete de cerneală, de la degete la coate, aveam amândouă. La fel și nasuri roșii, pline de muci, din care confecționam biluțe în pauzele de scris – știa mama de ce suntem consemnate la domiciliu. Însă mormanul de ciorne mototolite după ce au picat severul control al calității… doar soră-mea îl avea în față.

Mi-a plăcut să scriu încă de pe vremea când nu știam să scriu.

La mine pe birou era lună, eu scriam cu patos și cu pauze doar de tras mucii. Ea se oprea des, își frângea degetele ca niște bețișoare, strâmba din nasul curgător și se înroșea la față când descoperea (încă) o greșeală. Caligrafie sau ortografie, nimic nelalocul lui nu era permis și epistola completa negreșit mormanul de ciorne șomoiogite.

Când, în cele din urmă, tata era gata de plecare și ne cerea cu voce tunătoare scrisorile, eu îi înaintam epistola mea cu emfază, în timp ce soră-mea încă mai buchisea la ea. Între mirat și entuziasmat, tata hotăra să evalueze pe loc și, de fiecare dată, începea cu un Aaaaoleuuu. Urmat, invariabil, de un Ce-ai scris mă aici? Or să râdă și curcile de tine. Nu știi să pui cratimă, mănânci litere, ce-or să spună mamaia și tataia?!

Nu vă gândiți o clipă că-mi zdruncina vreun milimetru încrederea. Replica mea, mereu în timp ce mă îndreptam agale, cu satisfacția muncii bine-făcute, spre mormanul de jucării, era aceeași. Lasă, că nici ei nu știu să scrie, că doar sunt țărani. N-or să-și dea seama!

S-ar putea spune că mi-a plăcut să scriu încă de pe vremea când nu știam să scriu. Cel puțin mi-a fost natural, o făceam cu fervoare, într-un suflet, așa cum marii scriitori își aștern pe hârtie prima versiune a unui roman, pradă muzei care le gonește condeiul, ca după o dictare aprigă a sufletului.

Cât ne-au ținut iubirea și uimirea, mi-am scris “dramele” sufletului

Am mai crescut apoi și, deși nu mai făceam greșeli, necuvintele mi-au devenit mai prietene. Pe undeva mi s-au dus entuziasmul și naturalețea de a scoate cuvintele la lumină. Am scos tot mai puține cuvinte și mai multe zâmbete.

Anii adolescenței, cu primele iubiri, mi-au pus din nou foaia albă în față, spre colorare. Dar cum mă tot poticneam în clasicul Ție ți-a trecut iubirea, mie mi-a trecut uimirea, nu reușeam să-mi duc scrisul mai departe.

Am intrat la facultate, la jurnalism, după 4 ani de tortură la un liceu de mate-info, timp în care singurele dăți în care am luat 10 la mate erau recompense pentru calificările la naționalele de română.

Facultate în provincie, aproape de casă și de un băiat pe care l-am iubit naiv, cum încă îmi era și scrisul pe vremea aceea. Dar cu câțiva profesori calzi și pasionați, chiar cu regretatul Sorin Preda, cel care parcă purta entuziasmul a mii de romane în glasul lui răgușit, prin sălile de curs prăfuite, la ore la care nici somnul nu s-ar fi trezit ca să se târască din camera lui de cămin.

Nu am mai avut nevoie să scriu pentru suflet, dar am ales să scriu pentru bani.

Când iubirea naivitatea s-a mai risipit și facultatea s-a încheiat, ca și relația, mi-am luat necuvintele și m-am mutat la București. Viața mi-a scos în cale un om atât de bun și de frumos încât nu am mai avut nevoie să scriu.

Nu am mai scris pentru suflet, dar am început să scriu pentru bani. Și pe măsură ce scriam eu tot mai multe articole și postări de blog și advertoriale și newslettere și câte și mai câte, a început să îmi fie dor de scrisul meu. Al meu, pentru sufletul meu.

Nu am mai găsit totuși timp să-mi notez micile și marile bucurii interioare. Viața cu omul meu frumos era când plină, când galeșă și molcomă. Mi-am umplut sufletul cu plimbări lungi și amânări și mai lungi de la scris de orice fel. Dar numai până când mi-am umplut pântecele cu un băiețel pufos, cu gene lungi ca aripile de fluturaș și păr moale și mult, așa cum îl urmăream la fiecare ecografie, până în miez de toamnă coaptă.

Iar după ce mi-am umplut pântecele cu băiețelul pufos…

A venit băiețelul la noi și ne-a umplut inimile cu de toate, dar ne-a și întors sufletele și ni le-a scuturat bine. În chiuiturile lui de zi și de noapte, printre pumnișorii lui aprigi de neputința necuvintelor, mi-am regăsit liniștea târziu, în noapte.

Încerc să scriu, cu tâmpla lipită de stele, până când lumea noastră se va repune în mișcare. Momentan, stăm așa, într-o îmbrățișare aparent nesfârșită, cu inima cât un purice imens, de griji pentru mica ființă, de dor pentru viața în 3 pe care ne-o vom așterne la picioare, de îndată ce vom umbla iarăși.

Încerc să scriu, că tare repede mai trec toate pe lumea asta. Și am așa sentimentul că ne-om aminti, cândva, târziu, de toată întâmplarea asta simplă care e viața noastră. Si vreau să ne amintim cât mai bine…