Nu dacă. Nu cât. Ci CUM.

Dragul meu ieduț, te iubesc de când erai doar o linie roz lângă altă linie roz. De când nu știam ce ești, cum ești și când anume o să-mi fii. Am început să-ți spun și ție cât ești de dorit, de așteptat, de perfect și de minunat, de când te-am aflat. Dacă și Cât nu încap în ecuația iubirii noastre. Dar cumCum te iubesc este o cu totul altă poveste.

Sigur, îmi imaginez că ne așteaptă multe ”Cât de mult te iubesc”-uri, în care eu o să-ți spun că te iubesc cât e pământul de lung, sau de lat, sau cât de la pământ la soare sau cât de la pământ la soare și înapoi! Pentru că, nu-i așa, cu toții avem nevoie să ni se reamintească adesea cât de mult suntem iubiți.

Dar eu sunt fereastra ta către lume, dragule.

Încă sunt. Am realizat de când te-am văzut așa mic, cu pielea roșie și creață, cu părul pufos vâlvoi, cu ochii închiși și plângând după mirosul meu. Sunt cea pe care o cauți cu ochii închiși și la sânul căreia te oprești din tremurat, din plâns, din temut, din orice e dureros și rău pe lumea asta.

Brațele și poala mea înrămează cel mai sigur spațiu din lumea asta. Locul în care te așezi și privești pe geam către lumea de afară. Până o să prinzi curaj să împingi cu mânuțele tale fereastra mare și o să simți aerul de dincolo de brațele mamei.

Acolo, nu toată lumea o să te iubească de la pământ la soare și înapoi, iremediabil. Nu toată lumea o să se poarte frumos cu tine. Nu toată lumea o să fie bună cu tine. Oricât te vei strădui, vei mai și greși.

Cum te iubesc eu pe tine te va învăța cel mai important lucru în viața asta…

Cum să te iubești și tu.

Eu cred, și mi-e teamă că o să observi și tu destul de curând, că prea multă lume în jurul nostru nu știe să se iubească. Eu însămi mă lupt să mă iubesc mai mult și să fiu mai bună cu mine. Aș vrea ca tu să nu treci prin lupta asta. Aș vrea ca tu să te iubești de la bun început, așa cum ești – un om cu bune și cu rele, care trudește pentru mai multe bune decât rele. Să te iubești pentru ce ești mai mult decât pentru ce faci.

De aceea te iubesc beznă. Pur și simplu. Pentru că ești. Nu pentru ce ești. Nu pentru cum ești.

Când te iubești pentru ce ești, te iubești și atunci când ceea ce faci nu se ridică la nivelul așteptărilor tale sau ale altora. Ești mai îngăduitor cu tine și mai încrezător în tine. Mai dornic să o iei de la capăt și să încerci din nou. Fără teama că vei dezamăgi și că nu mai ești demn de iubire doar pentru că greșești.

De-ar fi să te învăț un singur lucru pe lumea asta, ar fi să te iubești iremediabil.

Și pentru asta mă voi asigura că știi, în fiecare secundă a existenței tale, că ești iubit așa cum ești tu. Dorit, așteptat, perfect și minunat, în ciuda a orice. Că indiferent dacă lucrurile pe care le vei face mă vor durea, mă vor întrista, mă vor supăra sau mă vor face să acționez în moduri pe care nu ni le-am dorit, eu totuși te iubesc repetat.

Sigur, o să avem conversații lungi. O să-ți explic ce cred eu despre ce faci tu. O să-ți arăt când greșești. Și o să te ghidez să îți dorești sincer să îți repari greșelile. Dar iubirea de sine ar trebui să rămână farul nostru în noaptea vieții. Dă-mi mâna, puiule, să pășim împreună.

Asta este ca să-ți amintești și tu, cândva. Ca să-mi amintesc și eu, în momentele de rătăcire. E important cum te iubesc, dar e la fel de important să vorbim aceeași limbă a iubirii.