De 3 luni. Mie nu-mi vine să cred

Mie nu-mi vine să cred că ai ieșit din burta mea. Că ai fost lipit de carnea mea. Pe dinăuntrul meu. Nu-mi vine să cred că m-ai ales să-ți fiu mamă. Că ți-ai pus viața în mâinile mele. Că îți sunt totul. Și nu-mi vine să cred cu câtă disperare mă cauți în toți și în toate. Cum te lași pradă moliciunii la sânul meu și cum sugi laptele cald cu sete de-o viață. Cum respirația ta caută doar clavicula mea. Cum mâinile tale mici vor să frământe doar părul meu.

Au trecut numai 3 luni de când nu-mi vine să cred toate astea. Și totuși, cum stai așa răpus de somnul dulce, cu degețelele răsfirate și genele împletite, parfum pe perna mea, îmi pare că suntem aici de o viață.

Îți ascult respirația și inima mi-o ia la galop de câte ori fornăi. Îți pândesc tresăririle și mă opresc din respirat de câte ori mâinile tale mici se aruncă în aer, mânate de spaime numai de tine știute. Îți adulmec părul moale și pufos și aș mai sta aici, așa, cu tine, o sută și ceva de ani.

Ești un copil dorit, așteptat, perfect, minunat.

Ți-am spus-o 12 luni de zile, seară de seară.

Ți-am spus-o de când erai un bulgăre magic de celule împreunate care s-au dat peste cap să-mi facă mie cel mai frumos băiețel dintre  băieței.

Ți-o spun acum, când ești realitatea mea în carne și oase.

Și o să ți-o repet până când tu o să fii prea mare, iar eu și tatăl tău prea mici și aduși de spate.

Dar până atunci, dă-mi voie să nu-mi vină să cred și dă-mi voie să-ți amintesc că te iubesc beznă. Că mi-e frică și că am îndoieli, dar numai pentru că îmi doresc prea mult să-ți fie bine în brațe la noi, în viață la noi. Că mă străduiesc să fiu mai bună, mai puternică, mai sigură pe mine, dar că ăsta e un dans pe care trebuie să îl învățăm în trei.

Am încredere în mine pentru că și tu ai.

Cum te trezești dimineața cu părul zburlit în toate direcțiile.

Cum îți pictezi pe față un zâmbet perfect între două gingii mici, roz, încă lipsite de dinți dar strălucind de salivă.

Cum îți înfoiezi nările și răsfrângi buzele în cel mai mirat oooo din lumea asta.

Cum dai din mâini și din picioare rămânând pe loc, în cel mai caraghios mers pe loc de pe pământ.

Cum gângurești ca un ieduț, în sunete pe care nu-mi imaginam vreodată că le-ar scoate un bebeluș.

Cum te strofoci să bagi un deget în gură, încă neștiutor că pentru asta trebuie să desfaci pumnul.

Cum îți aduci piciorușele molcuțe, strânse în x, la burtica rotundă ca un plăcintar.

Cum îți repezi pumnișorii în aer și îți înroșești fața de merișor.

Cum începi să țipi și apoi te prăbușești într-un somn adânc.

Cum începi să plângi și apoi te îneci într-un râs total neașteptat.

Cum țoncăni la sân în timp ce mă cerți că am plecat de lângă tine mai devreme.

Cum ești tu, un omuleț în miniatură, cu toate mirările și supărările tale de om mic cu ambiții mari, încă nerealizabile.

Așa vreau să-mi amintesc de tine la 3 luni.

Dar mai stai un pic, așa, bebe mic, la sânul meu. Nu știu unde am fost și ce am făcut în astea trei luni. Știu doar că te-am așezat așa, într-o zi, pe burtă. Era în ultima zi din anul în care te-ai născut. Și mi-am luat ochii doar câteva secunde de la tine, ca să te găsesc apoi cu 10 cm mai în față pe saltea. Cu pumnișorii plini, uzi de salivă, cu ochii mari și minunați, cu burtica de dovleac plăcintar respirând greu de la efortul târâtului. Tu deja te simți pregătit să pleci să explorezi lumea. Iar eu nici măcar nu știu cum au trecut astea trei luni.

Ti-am spus că te iubesc beznă, minune mică?