Mateiaș plânge. Rezistăm cu joc de rol

Încă ​​foarte mic, Matei găsește zilnic zeci de motive să izbucnească în cel mai afectat și mai sincer plâns. Plâns din acela cu lacrimi mari rostogolite pe genele de fluturaș, cu transformări cameleonice de la alb la purpuriu și care, dacă îmi mai permiteți o metaforă reptiliană, ne cam îngheață sângele în vene.

Când era foarte, foarte, foarte mic și noi habar nu aveam de aplv-ul lui, consumând lactate la greu și servindu-i și lui câte un supliment de formulă nehidrolizată, abia dacă găsea micul de el zece motive pe zi să nu plângă.

Între atunci și acum, mai mult decât cauzele suferințelor lui de omuleț neputincios, m-am schimbat eu. 

Totul a început cu un joc de rol pe care mama (da, mama mea, nu a lui), s-a pus să-l joace pe la unu dimineața, când a simțit că dacă nu-mi răpește din brațe bebelușul urlător, nu are să fie bine.

Amețită de nesomn, abia reușisem să îl fac să tacă și îndrăznisem să mă cuibăresc în pat, cu el la sân, de cel mult zece minute. Am sărit ca arsă la țipetele lui, căci eu ațipisem dar el avea alte planuri.

Am tot încercat să îl liniștesc cu sânul, fără succes, timp în care el urla ca din gură de șarpe. Mai tare. Tot mai tare. Mereu o octavă mai sus, mai furios, mai roșu.

M-am ridicat împleticit, legănându-l și vorbindu-i și eu mai tare, tot mai tare, mereu o octava mai sus. Cred că țipam la el că De ce trebuie să urli mereeeeuuuu?! când a venit mama și mi l-a luat blând și mut din brațe.

Îl legăna într-o îmbrățișare caldă, la care micuțul Boroboață a răspuns pe dată, în timp ce eu mi-am prăbușit disperarea pe pat.

Și dintr-o dată, din liniștea care s-a iscat nesperat, a ajuns până la urechile mele un glas subțirel și tremurând, care spunea…

Hai măi mami, măi, ai te rog răbdare cu mine… Sunt mic, mami, și mă dor multe și nu știu cum să-ți spun altfel… Tare mi-ar plăcea și mie, mami, să pot să dorm liniștit la sânul tău acum, mami…

Am încremenit acolo preț de câteva secunde, cu inima făcută nod în jurul gâtului și lacrimile spărgându-mi-se în cascadă pe obraji.

Dacă fiul meu mi-ar putea vorbi acum, ce mi-ar spune?

Un mic exercițiu de imaginație care mi-a dat peste cap lumea încețoșata de nesomn. Și care din noaptea aceea a început să-mi vină instinctiv în minte, ori de câte ori îi văd fața de merișor, schimonosită de durere sau de plâns sau de orice alt neajuns care pentru micul de el capătă dimensiuni cosmice.

El urlă, eu îi pun suferința în cuvinte și, dintr-o dată, nu mai pare un omuleț de pe altă planetă ale cărui țipete mă epuizează și la care nu mai pot ajunge. Îl iau în brațe și stăm de vorbă, îmi confirmă că și el este foarte obosit dar ca nu poate încă să adoarmă pentru că este neliniștit sau mai are de făcut un caca sau îi chiorăie burtica și tot așa.

Nu mai contează ora, nu mai contează nimic, ne plimbăm și stau de vorbă, pe doua voci, cu plânsul lui în fundal, care e mai ușor, tot mai ușor de îndurat și de purtat…