Dincolo de sunetul ploii

Bebelușul meu are acum 4 luni și jumătate. Am clipit o dată, pe când avea 2 săptămâni, și între două împreunări de gene, băiețelul făcuse 3 luni și jumătate.

Apoi, cred că am strănutat și am împrăștiat foile calendarului căci văd că-i gata și cu luna februarie de-acum.

Între două anotimpuri, stau așa cu o pernă maaaare pe genunchi și mă bâțâi de la dreapta la stânga sau invers, nici nu mai știu.

Pe ea își odihnește cutele de Shar Pei și fălcuțele pufoase un băiețel de 8 kilograme 200, cu păr șaten subțirel și lung ca mătasea de porumb și cu buzele țoncănind după sân și în somn.

În cameră, semi-întuneric și sunet de ploaie.

Bb stă cu ochii închiși și cu degețelele răsfirate pe burtica-i rotunjoară. Din când în când, se strâmbă de parcă molfăie o felie de lămâie și înghite saliva care i s-a adunat în gură. Se îneacă, tușește și deschide ochii supărat că “cineva” a îndrăznit să îl  trezească, dar adoarme la loc în timp ce-l ridic.

Alteori suspină cu jale și pielița obrajilor care stau să-i plesnească o ia în jos. Toate cutele feței i se duc la vale, iar linia dulce, arcuită, a buzelor e dublată de o mică semilună cu susul în jos, pălărie la bărbie. Visează vise bebelușesti, probabil despre noaptea aia când l-au smuls din oceanul cald în care se legănase rotund o veșnicie de 9 luni.

Mai rar, ce-i drept, zâmbește în somn. Cel mai dulce zâmbet pe care vreun bebeluș l-a arătat vreodată lumii. Zâmbetul ăla pentru care merită să îndur toate durerile de mijloc și cârceii de la gambe. Sigur sigur și zâmbetul ăla pentru care n-o să fac un pas mai spre baie deși vezica stă să-mi explodeze de vreo jumătate de oră.

De la o vreme, băiețelul meu se mai trezește și fără să plângă din toți plămânii.

Încă își dă cu palmele peste frunte și își lasă degețelele să-i coboare ca o greblă peste față. Dar e destul să-i lipesc cel mai zgomotos pupic peste o fălcuță și toți norii se risipesc. Bine, poate nu un singur pupic, ci vreo 10-20, așa, să-l înăbuș bine în chicoteli și să schimb sunetul de ploaie de pe YouTube cu un jazz de dimineață senină ca o portocală.

Apoi, suntem gata de schimbatul pampersului, dansăm în drum spre dormitorul cu jucării și îl așez pe saltea să exerseze în voie și cu mare gălăgie întoarcerea de pe spate pe burtă.

Micul meu mic are 4 luni și 19 zile. Se spune că tocmai a încheiat cel de-al patrulea salt mental, saltul evenimentelor.

Într-adevăr, pare mult mai conștient de mișcările mâinilor lui. Nu mai pleznește tot ce-i iese în cale, uneori atinge lucrurile conștient – mâna mea când i-o apropii de față, barele balansoarului, clopoțelul preferat cu ursulețul Winnie, burtica și genunchii lui.

Cam orice îi pun în mână încearcă să ducă la gură. Și cam de fiecare dată se angajează într-o luptă extenuantă cu acel orice. Strânge picioarele la piept și țipă cu furie în timp ce nu reușește să bage obiectul în gură. Când, inevitabil, îl scapă din mână, își îndeasă pur și simplu un pumn în gură și îl suge ca pe cea mai delicioasă înghețată de care încă n-a avut parte pe lumea asta.

A descoperit și că poate să țipe. Nu doar în cele mai cumplite lupte cu sine, ci ori de câte ori îl supără ceva. Efectul e garantat, căci este ridicat de fiecare dată, cam cu aceeași viteză cu care îmi face și el mie urechile să fumege.

Și pentru că băiețelului îi este greu să-și mai stăvilească emoțiile o dată ce s-a pornit, țipă până la implementarea protocolului de urgență – ridicarea în poziție de supererou. Ori de câte ori e ridicat de la subraț, mult în aer, sus-jos, sus-jos, țipetele i se scurtează și i se lățesc în zâmbete șăgalnice. Icnește un pic, cu teamă, dar bucuria e mai mare decât teama.

Pornim din nou, o dată calmat, la scanat casa.

Ținut cu o mână de piept și cu alta sub fund sau de genunchi, a doua cea mai preferată poziție după cea de supererou, ar sta așa o veșnicie. Veșnicie despre care încă mai decid eu cât să dureze.

Cu calm și voie bună, revenim la saltea sau pe măsuța de înfășat, unde dă din picioare și se lasă de pe spate pe lateral până la epuizare. Încă nu știe ce să-i facă mâinii care rămâne sub el la întoarcere. Se lasă mult pe ea, dar avântul pe care și-l ia cu picioarele și spatele nu este suficient să poată trece peste ultimul obstacol dintre el și saltea.

Când spiritele se încing din nou, apelez la a doua armă secretă – dăm jos pantalonii și îi masez tălpile cu ulei. 5 minute de liniște binecuvântată și odihnă pentru șale. Își strânge picioarele la piept și își așează mâinile pe genunchi, cu aceleași degete răsfirate, ca un bătrânel obosit.

La granița dintre calm și furtună, îmi încerc norocul și cu 5 minute în balansoar. Dacă nu dă din picioare frenetic, își lasă capul în piept și își lățește fălcile în cea mai nemaiîntâlnită figură. E supărat și obosit, gata să plângă iar.

Tragem draperiile, readucem ploaia de pe YouTube, și îl așez pe pernă, la sân. Au mai trecut 90 de minute, e timpul pentru o noua repriză de 30, 45, 60 de minute de bâțâit de la dreapta la stânga sau invers, nici nu mai știu.

Dar hei, au trecut deja 4 luni și jumătate de zile cam ca asta.

Puiule, unde te grăbești tu când eu te țin în brațe și tu dai din picioare de parcă ai vrea să ajungi până la marginea lumii? Mai dormi aici în brațele mele, cu obrăjorii ăștia calzi și mânuțele astea fierbinți pe sânul meu îmbujorat ca un masacru de garoafe roșii, că tare bine mai e să îți fiu totul!

Dincolo de sunetul ploii, inimile noastre dansează îmbrățișate. Mai aproape una de alta decât vor mai fi vreodată, mai departe decât au fost cândva.