Dimineți cu șosete înstelate

De la un timp, șosetele mele au în vârfuri numai stele… N-o să ghiciți secretul meu, nu e că le lustruiesc mereu…

Adevărul este că nu prea mai dorm noaptea.

Într-o perioadă în care oamenii se închid în case, mă încearcă atâtea emoții că mă perpelesc până târziu în noapte, întrebandu-ma ce și cum să mai fac.

Nu e cu praf de stele din acela zgândărit pe bolta cerului în nopți când nu poți dormi că ți-e sufletul preaplin de fericire.

E cu steluțe fosforescente pe care bebe le dezlipește ziua de pe șifonier și mami le descoperă în bezna de griji și nesomn a nopților reci de martie.

Mă duc noaptea la culcare aproape epuizată fizic, dar psihicul nu e pregătit de somn.

Mă trezesc in creierii dimineții cu gând de antiprimavara. Atâta iarnă e în noi…

Și apoi aud un porumbel cântând afară. Îmi dau seama că am ignorat de ceva vreme vrăbiuțele care sporovăiesc pe tabla casei. Și lumina răsăritului care se cerne prin draperia groasă. Și totuși este primăvară afară…

Mă încolăcesc ca o pisică lângă Mati, care se foieste și scanceste a nu știu câta oară în somn. Căldura mea așternută ca un pled peste el îi mai amână puțin trezirea. Căldura lui aplicată ca un plasture peste inima mea îmi mai amână puțin durerea.

Câteodată începe să râdă în somn. Așa, din senin. Altă dată spune luuuna. Sau uoooda. Sau ma-ma. Sau ta-ta.

De fiecare dată îmi aduce aminte că totuși e bine. Că totuși suntem împreună. Că ni se mai dă o zi. O șansă. Și că nu știm a câta e. Dacă nu cumva e ultima zi de viață așa cum o știam. Și prima zi de viață așa cum n-a mai fost.

Ciudat este că lucrurile au stat așa din totdeauna pe lumea asta. Dar cu toții am fost prea aroganți să le acceptăm în lumina lor naturală.

Pandemia asta care ne-a dat viețile peste cap ne-a dat doar o palmă peste ochi. Și ne-a  închis în camera noastră. Ne-a trimis la colț să stăm pe coji de ia-fiecare-zi-așa-cum-vine-că-poate-alta-nu-mai-vine.

Momentele astea în care îmi țin copilul adormit în brațe și mă uit la steluțele fosforescente care mi s-au lipit de șosete sunt puținul calm pe care-l mai am.

Între timp, somnul revine tiptil, să mă mai încerce o dată…