Contemplație în oglindă – portret de la 20 de ani

Vi s-a întâmplat vreodată ca mergând pe stradă să vă surprindeţi chipul într-o oglindă şi să zăboviţi iscoditor cu privirea pentru câteva clipe? Eu de câte ori o fac, văd pe altcineva… Persoana nu mi-e total străină, ne ştim de ani buni. Mai exact, de 20 de ani. Ne-am cunoscut într-o toamnă, la început de octombrie, la maternitatea din Brăila.

La vremea aia eram amândouă roşii şi… creţe, cântăream nici mai mult nici mai puţin de 2.900 g şi urlam din toţi plămânii. Eram, evident, o prezenţă nu tocmai plăcută, cel puţin pentru cei din jur. Asta e prima amintire.

Ştiu că am mai crescut apoi şi am început să facem primii paşi având aspiraţii mari.

Pe atunci, trei lucruri le aveam mari – aspiraţiile – evident -, gura – pentru că fie plângeam în continuu până apărea mama, fie aveam ceva de spus – şi fundul – obstacol serios pentru echilibrul atât de necesar primei experienţe a mersului pe două picioare.

Am continuat amândouă să creştem, iar primul contact social serios l-am avut la grădiniţă. Acolo, eu am reuşit performanţa de a lua bătaie de la o fată pe creştetul căreia mă puteam sprijini cu cotul. Dacă ar fi fost doar o întâmplare, nu era mare tragedie. Dar devenise un fapt cotidian. Ajungeam acasă şi tata mă instruia cum să îmi iau revanşa a doua zi.

Mă duceam apoi la baie, mă urcam pe marginea căzii şi mă uitam, fireşte, în oglindă. Acolo era ea şi mă privea încruntată. Parcă o aud cum îmi spunea – „Mâine ştii de ai de făcut, da?”. Ştiam. Coboram hotărâtă şi mă băgam în pat. Abia adormeam de emoţii, entuziasm şi nerăbdare. A doua zi aveam să o pocnesc!

Aşa am făcut zi de zi vreo… două săptămâni. Până când s-a produs miracolul. N-am mai avut nevoie nici de sfaturile tatei, nici de cea care mă certa din fiecare oglindă. Mă jucam liniştită cu lego când m-am surprins trasă de gulerul cămăşuţei şi târâtă pe covorul din sala de clasă. Cu o forţare supraomenească m-am smucit, m-am întors cu faţa la ea şi am pocnit-o.

Pentru o clipă, am închis ochii de spaimă. Aşteptam o lovitură mult mai puternică, dar care nu mai apărea. Nu ştiu câte secunde am stat aşa. Ştiu sigur că atunci când am deschis ochii, inamicul meu plângea de mama focului. A fost marea eliberare. Justificat sau nu, am ştiut de atunci că, dacă îmi păstrez acea determinare, voi face multe în viaţă.

Dintr-o dată simţeam că pot. Închipuiţi-vă că puteam orice.

M-am apucat sârguincios şi de studiul bastonaşelor şi am învăţat de toate, hotărâtă să nu rămân… repetentă.

În clasa întâi m-am uitat iar în oglindă! Am ajuns acolo ceva mai devreme decât vroiau ai mei, pe motiv că „m-am săturat să joc lego”. Vroiam să învăţ lucruri multe, inclusiv să citesc. Multă vreme am nutrit cele mai negre sentimente faţă de sora mea, care venea mereu în pat cu o carte mare şi colorată de basme şi nu vroia să-mi citească şi mie, care habar nu aveam de litere pe atunci.

Trebuia să fac ceva. Mi-am pus în mişcare gura care îmi rămăsese la fel de mare şi iată-mă înscrisă în clasa întâi. Ceva mai mult de un metru, cu nişte ochelari care îmi acopereau trei sferturi din faţă, cu păr bălai şi ciufulit, mereu plină de zgârieturi, arătam ca desprinsă din Amintiri din copilărie, o variantă îmbunătăţită.

Ce s-a întâmplat pe urmă, nu e greu de închipuit.

Am început să mă înalţ vertiginos, cu câţiva centimetri generoşi pe an, până la venerabilul prag de 1.70. Am început să aud tot mai multe bancuri cu blonde şi să mă bucur că nu mi-a mai rămas mare lucru din blondul de odinioară. Iată-mă, deci, mult mai lungă decât lată, cu ochi mici căprui în spatele unor ochelari ceva mai respectabili acum.

Mi-am procurat primii pantofi de lac, am câştigat disputa intitulată „tunde-ţi părul”, am început să mai ies în lume, printre oameni. Cum tata mă antrenase în privinţa glumelor care se pot face cu oameni şi despre oameni – vă spun, antrenamentul ăsta a fost mult mai serios decât cel privind luptele corp la corp – nu am avut probleme nici în a-mi manifesta umorul. Îmi place să cred că am aşa ceva. Altfel nu pot să-mi explic cum se face că de câte ori mă uit în oglindă şi o văd pe Ea, râd. Uneori ar trebui să plâng, dar, v-am spus că am simţul umorului? Dacă da, nu era o glumă.

Ştiţi ce mai am? Ambiţie şi perseverenţă. Nu m-am gândit prea mult la calităţile astea până acum câţiva ani când am pus prima dată mâna pe o chitară. Cei dragi, cu sinceritatea lor debordantă, mă trimiteau atunci în parc. Mă rugau să profit de vremea frumoasă de afară şi să-mi iau şi chitara cu mine.

A fost ceva suferință de ambele părţi, dar am ajuns la stadiul în care primesc telefoane şi sunt rugată să mă întorc din parc. Iar la fiecare solicitare pe care ei o fac tonomatului în care m-am transformat, eu îmi permit să manifest ifose de artist. Artist ce nu sunt – faptul că sunt conştientă de asta cred că spune ceva, chiar dacă nu atât de multe precum ifosele.

Iau pauză şi mă uit din nou în oglindă.

Cu părul prins așa în vârful capului, descopăr că am frunte eminesciană. Doar frunte. În spatele ei, materia cenuşie se zbate între viaţă şi moarte, chiar dacă nu cu rezultatele scontate. Să fac un rezumat? Ar suna aşa: nici prea – prea nici foarte – foarte, plus o aluniţă sub colţul stâng al buzei şi două gropiţe în obraji. Am terminat.

Mai exact, nu sunt genul după care să întorci capul pe stradă, decât dacă se întâmplă să mă vezi încruntată.

Nu sunt nici genul pe care să îl claxonezi, decât dacă eşti unul dintre acei şoferi care claxonează şi muştele.

Dar sunt genul pe care îl asaltează toţi cerşetorii sau oamenii amărâţi care au câte ceva de vânzare.

Cred că din cauză că încă arăt ca fetiţa care nu putea să-i dea o palmă celei care o chinuia.

Ca să închei cu genurile toate adunate sub titulatura genului meu feminin, atât mai spun…

Întind mâna către orice mână întinsă mie. O fac şi când îmi vine să înjur, când poate aş avea nevoie mai mult decât oricând să-mi bag mâinile în buzunare şi să plec departe. Prietenii ştiu asta, şi nu numai.

Apoi cânt. Dimineaţa nu mă trezeşte alarma, ci radioul. Cânt la duş, în bucătărie în timp ce vărs ceaiul fierbinte pe mine. În drum spre staţia de autobuz, când sunt în întârziere. Cânt oriunde. Citesc când nu cânt, orice de la bilete de autobuz la romane pe internet, noaptea târziu, cu ochii mari lipiţi de monitor. Şi mă uit la filme de tot felul. În plus, sunt singura microbistă din casă. Cum tehnologia modernă nu-mi este tocmai străină, când ies şifonată din lupta pentru telecomandă, urmăresc meciurile de fotbal pe calculator, bombănind indignată de câte ori sunt întrebată aşa, de complezenţă, „cât e scorul”.

De când vă scriu aici, îmi vin în minte şi defecte – unul ar fi că niciodată nu termin atunci când spun „Gata, am terminat”. Ar fi cazul să încep să lucrez la asta chiar acum. Destul cu toată contemplaţia asta în oglindă!