Citind cu fiul meu de nici 3 luni

Dulceața de băiețel nu știe încă multe. Privirea lui nu bate încă departe. Iar fitilul răbdării îi este scurt. În momentele la fel de scurte în care stă liniștit pe spate și nu se cere purtat sau alinat sau alăptat, îi pun în față ceva colorat. Fie o carte mare cu pagini lucioase și un pic de scris pe care i-l citesc pe mai multe voci, fie o carte mică din material textil, cu animăluțe colorate și texturi diferite.

Genele lui de fluturaș clipesc molcom în fața apariției neașteptate. Pumnișorii ca niște bezele se așază pe burta mică și rotundă, pe un ton ceva mai puțin belicos. Iar buzele salivează după arătarea pe care tare ar mai molfăi-o.

Nu am mari așteptări de la el cu lecturile noastre timpurii. Sper doar să îi cultiv dragostea de a întoarce pagini. Pentru ca mai târziu să le foșnească singur. Să le citească în imagini, orice i-ar dicta imaginația. Și poate cândva, când va fi el pregătit sau doar dornic, să citească și ceva cuvinte.

Însă citind cu fiul meu de nici 3 luni, îmi vin în minte amintiri.

Amintiri deloc poetice. Poate chiar fără însemnătate. Dar am fost cândva brotac. Brotăcel cu pielea străvezie. Cu nişte ochelari care îmi acopereau aproape toată faţa. Cu căciuliţa mereu pe vârful capului. Mama mi-o îndesa pe frunte, să nu răcesc. Eu îi făceam vânt cu năduf că deh… îmi strica imaginea (habar n-aveam pe atunci că imaginea îmi era oricum şifonată). Şi purtam în spate un ghiozdan în care aş fi încăput şi eu cu puţin exerciţiu de contorsionist. Evident, echipată cu el mergeam ca un hopa-mitică.

Eram abia clasa întâi şi îmi făceam griji să nu rămân repetentă! Aş fi vrut să ştiu să citesc. Şi mă străduiam să învăţ. Dar lucurile nu sunt deloc uşoare în privinţa asta, o ştie orice brotac. În fiecare zi când mă aducea de la şcoală, mama îmi dădea să mănânc, mă schimba şi mă punea în pat…

Lângă mine un personaj straniu – un brotac mai elevat, fără ochelari, cu câteva degete mai înalt ca mine, deja echipat de odihnă. Soră`mea. Mereu ţinea în mână o CARTE. Era în formatul unui caiet mic, dar groasă de câteva sute de pagini. Cu copertele lucioase întruchipând un amestec de culori la care mă uitam prostită.

Până aici se întindea orizontul meu. Ştiam că e o carte cu basme!

Şi eu nu ştiam să citesc. Ea da. Şi scânceam aşa, doar cu nasul şi mâinile-cârnăciori ieşite de sub plapumă şi cu veşnica rugăminte – Citeşte-mi şi mie… Iar ea nu-mi citea…

Am şi astăzi cartea în bibliotecă. De câte ori dau cu ochii de ea îmi amintesc că nu vroia să-mi citească. Şi zâmbesc şi o iau cu mine în cameră.

Acum pot să citesc singură. M-a motivat cum se cuvine şi pentru asta ar trebui să-i fiu recunoscătoare.

Am ajuns să iubesc cărţile după ce m-am chinuit atât să intru între două pagini şi să transform toate punctele alea negre în litere. Şi literele în cuvinte. Şi cuvintele în fraze. Şi frazele într-un alt univers. Mai bun şi mai frumos.

Într-o zi, fiul meu va citi și va scrie ce va dori. Până atunci, vorba reclamei, provocarea este să întoarcă pagina în loc să o molfăie.