Cadoul meu pentru o viață, la 9 luni împlinite

E miez de vară, puiule. Și-mi stai rotund în brațe, de 9 luni încoace. Acum 9 luni vremea era mai frumoasă afară. O dimineață rece de toamnă, cu soare plin, care zgâria la geamul unui salon în care stăteam singură și încă te mai legănam în burtă. Veneam după o noapte de nesomn și contracții, cu inima cât un purice, și purtam în mine furtună de hormoni, de emoții, de griji, de nerăbdare, de toate cele.

Astăzi e urât afară. Dar e frumos la mine în suflet și în brațe. Sunt nori și plouă, dar tu râzi. Mă strigi și dai frenetic din pumnișori, deschizi gura ca vrăbiuța pentru încă o linguriță de nectarină pasată, cu care te-ai întâlnit astăzi pentru prima dată.

Cum altfel pot să-ți mulțumesc pentru tot ce ai adus în viața noastră? Ce să-ți mai dau afară de brațele noastre și inima mea drept pernă la culcare? Aș vrea să-ți dau un dar care să te țină o veșnicie. Așa că lucrez cu mine, ca să învăț despre tine. Despre noi.

Mi-am propus multe pentru tot restul zilelor noastre împreună. Încerc să fac să fie drept. Și astăzi, cam gândurile de mai jos cred eu că or să te servească drept.

Cadoul meu pentru o viață, la 9 luni împlinite ale tale și ale noastre, este să țin minte cele de mai jos. Dă-mi voie să-ți scriu o scrisoare pe care să o citesc și să o port cu mine în toate zilele.

Misiunea mea, ca părinte…

Este să te învăț. Despre tine, despre noi, despre viața în care te-am adus fără să ceri. Până la un punct, trebuie doar să am răbdare și încredere. Să îți spun tot ce ai nevoie să auzi, de câte ori ai nevoie să auzi. RĂBDARE.

În rest, după ce far aș putea să mă călăuzesc? Presupun că va trebui să privesc mereu în adâncul meu. Să înțeleg mai bine ce simt și de ce simt ceea ce simt, dar, mai ales, de ce fac lucrurile pe care le fac, la oboseală sau la bucurie, în zile senine sau pline de nori amenințători.

Apoi, va trebui să mă pun în pantofiorii tăi mici cât căușul palmei mele. Să privesc lucrurile și din perspectiva ta. Să înțeleg ce simți tu, suflet mic. Ce îți lipsește. Și de ce te porți așa cum te porți.

Între toate astea, va trebui să te învăț să privești și tu din afara ta, din perspectiva altcuiva. Mai întâi a mea, părintele cu care interacționezi mereu. Mai apoi și a celorlalți oameni care intră în viața ta. INTROSPECȚIE și PROIECȚIE.

În tot ce fac și prin tot ce fac, te educ pe tine, copilul meu. Ce nu trebuie să pierd din vedere, însă, este cum veipercepe tu lecțiile astea ambalate în cotidianul cuibului nostru. Cum te simți și ce simți, ce gândești, ce înțelegi din interacțiunile noastre și cum interpretezi tu mesajele pe care ți le transmit până și prin felul în care respir?

Când îmi schimb perspectiva de adult cu perspectiva ta, copile, nu doar te înțeleg mai bine. Îmi și încarc bateriile cu răbdare, cu înțelegere și cu respect. Comportamentul tău nu mi se mai pare irațional sau enervant. Comportamentul meu devine mai temperat, mai pozitiv. Iar tu, micule, te simți mai bine și mai în siguranță cu mine. Iar eu trebuie să îți fiu stânca de siguranță în lumea asta mare și plină de mirare.

Câteva întrebări de purtat cu mine…

Cum mă port cu tine, zi de zi? Comportamentul meu e OK pentru obiectivul de acum, de moment. Dar pentru modelarea comportamentului tău, pe termen lung, te ajut cu ce fac?

De ce mă port cum mă port? Uneori, comportamentul meu poate să aibă mai mult legătură cu nevoile/fricile mele, cu modul în care am fost eu crescută, fără să fie, neapărat, și cel mai potrivit lucru pentru tine. Tare aș vrea să nu uit asta și să îmi dau seama la timp când proiectez lucruri greșite peste tine.

Sunt realiste așteptările mele, în raport cu puterea ta de moment? Dacă nu, mă supăr/frustrez și te învinovățesc inutil, pentru lucruri care acum sunt peste puterea ta fizică/emoțională/cognitivă. Să mă concentrez mereu pe ce poți tu, în momentul ăla.

Ce înveți tu, micule, din comportamentul meu, față de tine și față de ceilalți?

Cât de mult respect mă vezi oferind celor cu care interacționez, chiar și atunci când îmi exprim dezacordul?

Cât de dispusă mă vezi să înțeleg și să accept și punctul de vedere al celor cu care interacționăm?

Oare cum o fi să fiu în locul tău? Dacă ce ți-am spus/făcut ție acum mi s-ar fi întâmplat mie, m-aș mai fi simțit iubită necondiționat?

Câtă libertate de decizie îți ofer în toate lucrurile care te privesc și te implică în mod direct?

Câte explicații îți ofer atunci când nu te pot lăsa pe tine să decizi, într-o situație care totuși te privește?

Care este cel mai întemeiat motiv pentru care ai făcut tu gestul ăsta? De multe ori, cred că o să mă înfurii și o să presupun din start, de aiurea, că ai vrut să iasă rău. Că ai fost rău intenționat. Tare mult aș vrea să respir adânc și să te văd pe tine mic și, de fapt, nevinovat decât de neștiință. Să-mi amintesc că nu ai vrut să iasă așa. Că și tu te-ai speriat. Că și tu ești mâhnit de ce-a ieșit.

Cum îți sunt emoțiile, puiule? Ce nevoi ai pe care nu le-am umplut? Ce te face să te porți așa? Vreau să-mi dau supărările la o parte și, în spatele comportamentului tău aparent amenințător și deranjant, să văd copilul vulnerabil care ești.

Chiar este nevoie să te grăbesc și de data asta? Nu pot încetini, lua ritmul cel mai lent? Fără să te zoresc, să îți permit să faci lucrurile, cât se poate, în tihnă? Să te bucuri de copilărie în loc să te alerg de colo-colo?

Vorbesc eu oare cu respect despre tine, mereu? Chiar și atunci când nu ești cu mine? Fără apelative jignitoare, chiar dacă mi se par copilărești și nevinovate? Să iau aminte, că tare meriți asta.

Sunt eu cât pot de pozitivă în prezența ta? Simți tu că te iubesc pur și simplu? Că nicio supărare din lumea asta nu îmi umbrește sentimentele pentru tine?

Ce fac eu când tu cazi pradă emoțiilor și stimulilor? Ignor eu lumea din jurul nostru, amintindu-mi că nu e despre ce cred cei care ne privesc, ci e despre nevoile tale în clipa aia? Respir eu adânc și mă pun în postura ta, să îmi imaginez cum privești tu situația, cât ești tu de speriat de furia pe care o simți și de faptul că nu mai deții controlul? Intervin eu cât se poate de puțin, atât cât să mă asigur că nu te rănești și că nu îi rănești pe ceilalți? Stau eu acolo cu tine, prezentă până trece criza, calmă și convinsă că voi afla mai târziu ce a fost în spatele ei? Îmi reamintesc eu că ești copleșit și speriat de emoții și că dacă te ignor sau te reped nu te ajut în niciun fel, ba dimpotrivă?

Ah câte lucruri aș mai vrea să țin minte!

Că tu o să reacționezi într-un anumit fel la o limită impusă și în cu totul alt fel (mai puțin negativ) la o limită la a cărei stabilire ai participat chiar tu…

Că atunci când mă las preocupată mai mult de ce spune lumea din jur despre copilul meu și despre abilitățile mele de părinte, tind să devin mai autoritară decât trebuie și îți ofer prea puțină iubire și iertare.

Că autonomia aia adevărată, pe care îmi doresc să te ajut să ți-o formezi, se cultivă de la zero, nu prin alegeri între opțiuni fixe pe care ți le pun la dispoziție.

Că tu o să crești și o să înveți nu din posibilitatea de a alege în situații care mie îmi sunt indiferente, ci tocmai în situații cu miză, pe măsura puterilor tale de înțelegere.

Că atunci când urmările alegerilor tale sunt prea importante ca să le faci singur, o să te las să faci măcar alegerile secundare.

Că nu e suficient să îți vorbesc, ci că trebuie să dezvolt un dialog cu tine. Să îți cer părerea, să îți pun întrebări și să clarific lucruri, să parafrazez și să verific dacă și ce înțelegi tu din ce încerc eu să îți transmit.

Că nu e suficient să îți spun să nu faci ceva, trebuie să îți și argumentez, iar atunci când te ajut și te ghidez să înțelegi motivele, șansele să ți se pară o interdicție absurdă și să o respingi sunt mai mici.

Că explicațiile calme ale motivelor pentru care nu poți să faci ceva te ajută să înțelegi și tu ce este important pentru mine. Și că sunt un prilej să te ghidez să reflectezi asupra unor probleme morale, ocazie cu care îți stimulezi și intelectul și gândirea.

Că nu vreau să te sperii cu consecințe pe care faptele tale le vor avea asupra ta, ci vreau să te fac mai empatic și să îți dezvolt simțul moral, explicându-ți consecințele faptelor tale asupra celor cu care interacționezi.

Că nu pot să te oblig să folosești replici politicoase, care țin de convenții sociale (te rog, mulțumesc), fără să crezi în ele, dar și că asta îți poate aduce o anumită judecată sau respingere socială. Compromisul ar fi să te încurajez să folosești acele replici pentru că îi fac pe cei care le aud să se simtă bine.

Că și tu ai nevoi și dorințe. Nevoile trebuie împlinite întotdeauna, dorințele nu neapărat. Ca părinte, nu trebuie să cedez la orice dorință/pretenție a ta, dar trebuie să mă axez pe rezolvarea problemelor care apar din cauza anumitor refuzuri.

De fapt, cred că voiam câteva lucruri în mod special…

În loc să îți spun ce cred eu despre ce ai făcut, mai bine te întreb ce crezi tu despre ce ai făcut. Așa, poate vei reflecta la ce ai reușit și la cum poți să îmbunătățești ce ai făcut, stimulându-ți interesul pentru acea activitate.

În loc să îți închid gura doar pentru că nu te pot lăsa să ai ultimul cuvânt, mai bine te las să ai primul cuvânt. Vorbind primul, vei avea ocazia să îți pledezi cauza și o să te ajut să simți că părerea ta contează. Iar când mă vei întreba dacă ai voie să faci ceva ce în mod obișnuit nu ai voie, răspunsul să fie ”Tu ce crezi?”.

Vreau să îți acord cât de multă atenție pot, indiferent de situație și de starea pe care o avem.

Vreau să îți arăt că sunt încântat să fiu cu tine, că îmi pasă de tine, indiferent de ce se întâmplă.

Doar pentru că ești capabil să faci un anumit lucru (cum ar fi să mergi singur pe jos), nu trebuie să mă aștept să și faci acel lucru mereu (e ok să vrei, uneori, să fii dus în brațe).

Țin minte că ai nevoie de cât mai multă afecțiune și de mult mai puține cadouri recompensă.

Vrea să pun relația noastră pe primul loc.

Vreau să îți vorbesc mai puțin și să te întreb și să te ascult mai mult.

Îți iau în serios îngrijorările.

Te implic în găsirea unor soluții, nu rezolv probleme unilateral.

Te implic și în stabilirea unor limite pe care va trebui să ți le și asumi.

Colaborez cu tine, în loc să te conduc, de câte ori se poate.

Te las să alegi, în situații importante, în limita posibilităților pe care vârsta ți le permite.

Acolo unde nu poți să decizi, te las să faci alegeri secundare.

Nu spun NU nejustificat.

Nu îți resping/diminuez/desconsider temerile.

Încerc să fiu mai puțin rigidă.

Nu doar vorbesc cu tine, dialoghez cu tine!

Nu doar îți spun să nu faci ceva, îți și explic de ce.

Când îți explic de ce să nu faci ceva, îți explic și de ce e important pentru mine acel lucru.

Te educ prin explicare de consecințe, dar nu consecințe asupra ta, ci asupra celui cu care interacționezi.

Nu te oblig să folosești replici politicoase, dar îți reamintesc că oamenii care le aud se simt bine.

Limitez critica, raza ei de acțiune și intensitatea. Caut mereu alternative la critică.

În final…

Tu nu trebuie decât să știi, din vorbele și din faptele mele, că: ”indiferent ce faci, indiferent de cât de frustrată sunt uneori, niciodată, dar niciodată nu voi înceta să te iubesc!”