Aproape 7 luni și o primăvară

​Este marți dimineața, după Paște. Primul Paște împreună cu Matei a trecut la fel ca primul Crăciun. 

De data asta la noi acasă, nu la bunici. Dar în formulă extinsă, de cinci suflete sub același acoperiș.

Cu minimă alocare de resurse. Cu oboseală, în ciuda faptului că intrăm, ușor-usor, într-o rutină.

Cu cozonac, pască și ouă vopsite cu coji de ceapă, de la străbunica.

Cu primele noastre plimbări mai lungi, în trei. Cu upgrade la căruțul sport. 
Și cu piureuri de legume primite, până acum, cu entuziasm.

După trei săptămâni de diversificare, ne facem curaj să trecem la carne și la fructe.

Farfuria mea nu mai este așa deprimată ca până acum. Am inceput să mai pun prostii in ea. 

Iar Matei nu pare să mai sufere ca înainte la alimentele pe care până acum nu le tolera.

Viața cu Bb după șase luni pare altă viață.

Prin altă nu mă refer la faptul că e mai ușoară.

Pur și simplu, ceea ce înainte părea greu, acum e mai ușor. Iar ceea ce înainte nu îmi părea nicicum, pentru că nu se întâmpla, a început să se întâmple. Și să pară greu.

Schimbatul scutecului. Tortură. Șurubel nu mai stă de niciun fel. 

Pe masa de înfășat nu mai pot să îl țin. Pentru că ori se întoarce pe burtă și își râmeaza drumul de pe salteluta. Ori se împinge cu picioarele în perete și riscă să cadă de pe masă. Ori se agață de cablul de la aparatul de aer condiționat. Ori își aruncă mâinile pe spate și înșfacă rola de hârtie, pe care începe sa o molfaie.

Ne chinuim pe pat, dar și acolo e spectacol. Cel puțin are mai mult loc de desfășurare și mai puține lucruri de agățat.

Este în perioada în care îi place cel mai mult pe burtă. Până pe la șase luni mă chinuiam să îl țin pe burtă. 

Incercam să îi fac program să stea în fiecare zi câte puțin pe burtă, iar el nu vroia. Plangea, se înroșea la față, își înfunda fața în saltea. 

După 6 luni, a început să fie activitatea lui preferată. Ori de câte ori îl așezi pe pat se întoarce pe burtă. Până și atunci când suge se oprește ca să se întoarcă pe burtă și să se mai joace puțin. Mai nou se răsucește pe burtă și noaptea în somn, când este agitat.

Asta a fost o lecție pentru mine. Bebelușii au ritmul lor. 

Este bine să încerci să faci cu ei lucruri pe care crezi că ar trebui să le facă pentru vârsta lor. 

Însă trebuie să iei în calcul și varianta că e posibil să nu le facă atunci, ci mai târziu. Și este în regulă.

Este în regulă să le facă atunci când vor ei. Când se simt pregătiți.

Matei a făcut așa nu doar cu statul pe burtă. Și cu statul în balansoar. Și cu statul pe salteluța de activități. Și cu statul în scoică. 

Pe toate le-a refuzat pe rând, prima dată când le-am încercat, pentru că nu era pregătit pentru ele. Mai târziu, când le-am încercat din nou, le-a acceptat cu cea mai mare seninătate.

Acum cred că, de multe ori, frustrările noastre ca părinți vin din diferența dintre așteptările noastre și ce pot să facă, de fapt, copiii noștri, la acel moment. 

Încă mă înfurii atunci când eu vreau să îl alăptez iar el mă ignoră și se răsucește pe burtă și se întinde după jucării.

În mintea mea, are nevoie să mănânce, fix atunci. Pentru că eu am un program în minte și știu că el trebuie să mănânce la anumite intervale orare. Pentru că el m-a învățat că până atunci avea nevoie să mănânce la acele intervale.

În mintea lui, cu siguranță se întâmplă cu totul altceva. Și dacă nu mănâncă fix atunci, este pentru că nu de aia are el cea mai mare nevoie, fix atunci.
In astfel de situații, învăț să mă dau un pas în spate. Să aștept. Să îl privesc cu atenție. Să îmi dau seama ce vrea el de fapt. Și, mai ales, să îmi aduc aminte că nu este nicio tragedie dacă nu facem atunci ceea ce mă așteptam eu că trebuie să facem.

În fiecare zi, Matei mă învață lucruri noi și eu îl învăț pe el.

Este copleșitor să realizez cât de multe avem de învățat împreună.

Copleșitor și intimidant, pentru că îmi fac griji dacă voi putea să îl învăț tot ce are nevoie ca să devină omul care să se bucure de viața asta.

Atât de multe responsabilități, înainte doar bănuite, se ridică asupra noastră, tineri părinți, ca niște balauri.

Dar apoi, ne luam bebelușul de aproape 7 luni în brațe. El chiuie, încântat de vocea lui și de îmbrățișarea noastră. Ne privește cu ochii mari, a mirare, și cu gura deschisă într-un zâmbet plin de salivă.

Dintr-o dată, norii ca niște balauri se așează cu botul pe labe și încep să dea din coadă.

Avem încredere că o să fim bine. Împreună.