9 ani mai târziu, un portret altfel

Povesteam aici cum mă vedeam eu pe la 20 de ani. 9 ani mai târziu, nu-mi mai surâd contemplațiile în oglindă. La 29 de ani mă văd prin fiul nostru și prin familia noastră, prin oamenii pe care i-am strâns în jurul nostru și, pentru că 29 a venit într-un moment cu totul special, printr-o după-amiază de 10 octombrie, când am trecut pragul casei cu băiețelul nostru nou-născut.

Veneam după o naștere traumatizantă pentru amândoi. Un travaliu de 15 ore încheiat cu cezariană și 5 zile petrecute în spital pentru recuperare. O dată cu noi, a venit și depresia postnatală.

Matei încă avea bilirubina destul de mare, deși stătuse la lampă în ultimele trei zile.

Am plecat din spital cu indicații clare – să îl hrănim la cel mult 3 ore, pus la sân și apoi completare cu lapte praf, să mănânce cel puțin 60ml la fiecare masă. Să-l trezim cu orice preț, să-l hrănim cu orice preț. Deși el ar fi dormit non-stop și nici neonatologului nu i-a reușit să-l facă să bea tot biberonul în timpul demonstrației despre cum ar trebui să-l facem să bea tot biberonul…

​Era ora 17.00 și se apropia momentul primei mese acasă. Bebele meu dormea tun și nu s-a arătat interesat de un sân cald, iar de doi sâni calzi nici nu se punea problema. Încercarea de a folosi o pompa Primii Pași pe care o primisem și pe care n​​ici nu știam cum să o pun în funcțiune a eșuat lamentabil. La fiecare… pas aveam senzația că îmi aspiră sânul cu totul și nici gând să curgă vreo picătură de lapte. Față de pompele Medela Lactina Select sau Medela Symphony din maternitate, pompa mea era de-a dreptul deprimantă.

Și m-am deprimat. Grav.

Mă dusesem la maternitate cu gândul că voi naște natural și voi alăpta exclusiv. Aveam acasă pompa aia și niște biberoane, tot așa reciclate, “să fie”, pentru cine știe când. Și m-am trezit că nimic nu a mers conform planului.

Întunericul creștea la fereastră o dată cu panica mea în camera lui.

În tot timpul ăsta, Matei dormea ca un îngeraș, mirosind a bebeluș și a lapte. Eu plângeam mut, să nu-l trezesc, de tremura cămașa pe mine.

Mă obseda cât era de mic și de neajutorat. Dependența totală de mine. Teama că nu sunt suficient de bună să îi ofer ce are nevoie. Că o să moară de foame, de sete sau de cine mai știe ce. Pentru că, uite, au trecut trei ore și el doarme, nu a supt câte 15 minute la fiecare sân și nu a dat pe gât 60ml formulă și clar își dă ultima suflare în timp ce eu mă uit la el cum… doarme liniștit.

Sunt convinsă că există și un termen medical pentru starea mea mentală de atunci.

Cert este că nu mi-a trecut.

Nu mi-a trecut nici când soțul mi-a adus, în aceeași seara, o pompă electrică de la Philips, cu care chiar scoteam lapte, sterilizatorul primit cadou de la niște prieteni, laptele praf și biberoanele, cam toate acele lucruri cu care nu mă pregătisem pentru că eu eram hotărâtă că voi alăpta exclusiv.

Pe scurt, de unde în urmă cu câteva ore nu aveam nimic de care să mă pot folosi efectiv, ajunsesem să am tot ce-mi trebuia. Am hrănit și puiul, cu lapte muls și apoi cu formulă. Bineînțeles că nu a băut decât maximum 30ml din formulă. Apoi…

El și-a continuat somnul dulce. Eu, plânsul amar.

Că nu mănâncă micul de el cât a spus doctorul că trebuie.

L-am pus în landou cu spătarul ușor înclinat, în mijlocul patului, cu coviltirul tras, să nu-l deranjeze lumina de veghe. M-am ghemuit lângă el, ușor ridicată pe o pernă, ca să îl pot vedea de cum deschid ochii, la cel mai mic icnet pe care îl scotea. Bineînțeles, cu ochelarii la ochi.

De cealaltă parte a patului s-a ghemuit mama. Draga de ea nu a avut nevoie să mă audă că o rog să rămână în cameră. A știut ce am nevoie, ca întotdeauna.

Și uite așa m-a podidit din nou plânsul, că ce mamă bună am eu și ce mamă groaznică sunt eu.

Uitând că mama mea se antrenează de 30 de ani și eu de nici 5 zile… Oricum, multe zile și nopți am mai plâns după aceea…

Uneori de aceeași teamă stupidă că o să-mi moară de foame. 

Alteori de panica realizării că nimic nu va mai fi la fel și nu voi mai putea niciodată să fac ceva fără el lipit de mine. 

Imediat după aceea de sentimentul de vinovăție că gândesc așa despre puiul de om pe care l-am chemat în viața noastră și căruia 9 luni i-am șoptit seară de seară, în timp ce îmi mângâiam burta rotundă pe ritmurile Original Sin, de Elton John, “Ești dorit, ești așteptat, ești perfect, ești minunat“.

De și mai multe ori de ciudă că urla ca din gură de șarpe orice am fi făcut împreună, cu oricâtă dragoste aș fi acționat, de la schimbatul pampersului la băiță.

De mult mai multe ori decât ar fi trebuit doar când îmi reaminteam cum a fost nașterea și mă gândeam ce mamă groaznică sunt că nu am “fost în stare” să nasc natural deși 9 luni doar pentru asta mă pregătisem.

În general de oboseală, de hormoni, de frustrare că nu pot mai mult sau că nu mă simt mai bine, de sentimente de “omg, ce am făcut, e iremediabil pe viață” și de foarte multe ori chiar fără niciun motiv.

Aveam alături un soț care făcea totul pentru noi. Care mergea la muncă și făcea și cumpărături. Care ne lăsa dimineața micul dejun pe masă, aburind, gata să fie înfulecat. Care ne gătea o masă proaspătă în fiecare seară când venea după o zi plină de muncă. Și cu care făceam și băița bebelușului în fiecare seară.

Aveam alături o mamă tânără și descurcăreață, calmă și caldă, care și-a luat o lună de concediu ca să stea cu noi și să ne ajute să ne acomodăm. Care de câte ori mă vedea plângând fără motiv îmi spunea cu cea mai calmă voce din lume “Așa se crește puiul de om, cel mai greu“.

Aveam alături o nașă de nota 1000, care în fiecare dimineață se interesa cum ne-a fost noaptea și care, în fiecare seară, după muncă, timp de o săptămână, venea direct la noi și stătea până spre miezul nopții.

Aveam alături o fină care născuse și ea, prima data, cu zece zile înaintea mea și, deși o prindeam mai greu la telefon să ne sincronizăm să mai discutăm, puteam împărtăși multe experiențe și sentimente comune. 

Aveam alături un pediatru bun, căruia puteam să-i scriu și pe WhatsApp, și care ne vizita acasă.

Aveam alături și o femeie care venea o dată pe săptămână pentru curățenie în toată casa, pe care o știam de câțiva ani și cu care mă simțeam confortabil.

Iar eu plângeam. Plângeam. Plângeam.

Nu la fel de mult – și cu siguranță nu la fel de tare ca Matei – dar des și, de multe ori, fără ca măcar eu să îmi dau seama de ce.

Până într-o seară, când soțul s-a întors acasă, după accident.

Atunci m-am oprit din plâns. Nu mai aveam timp de asta… Și nu mai aveam nici motive. Era evident că întotdeauna se pot întâmpla lucruri și mai rele. Noi eram totuși bine.

Vedeți voi, depresia nu ține cont de nimic.

Eu am fost extrem de nesigură și de deprimată în primele săptămâni acasă cu bebelușul. Atât de deprimată și de instabilă încât uneori plângeam și doar pentru că realizam cât de mult ajutor primesc și nu înțelegeam de ce mă simt atât de rău și de ce sunt atât de nemulțumită.

Temperamentul meu în general oscilant.

Nașterea după un plan total neașteptat prin care am trecut și pe care am perceput-o foarte traumatică.

Teama de necunoscut.

Oboseala.

Responsabilitatea imensă pe care o resimțeam.

Toate astea mi-au adâncit depresia.

O depresie despre care știam că ar putea veni dar pe care am refuzat să o accept, până când m-a lovit. Din plin.

Depresia postnatală a fost o parte semnificativă din mine la 29 de ani. Însă la fel au fost și toți oamenii frumoși din jurul meu, care mi-au întins mâna și m-au tras la suprafață. Pe ei îi vreau parte din portretul meu acum.  Pe ei și pe băiețelul cu față de merișor care mi s-a lipit de carne și de suflet pentru totdeauna.